Apartenenţa religioasă, ca element de identitate

A fi creștin a devenit, în ziua de azi, asa... un fel de etichetă menită să completeze profilul personal al celui care se declară adept, cu rolul de a-i defini mai bine identitatea atunci când respectivul intră într-un sistem de relaționare cu alții. Cel puțin așa percep eu lucrurile. Azi, în era libertății de conștiință, când ne putem trâmbița pe toate drumurile convingerile religioase, mulți dintre noi chiar o facem însă nu mânați de vreo înrâurire sufletească deosebită, ci doar dintr-o nevoie de autodefinire. A fi creștin este ca și cum ai avea cont pe facebook.  Te ajută să te definești inclusiv prin apartenența la o comunitate de un anumit fel.

Azi, cei care se declară creștini, sunt mult mai puțin trăitori ai vieții creștine decât cei din perioada în care mai bine treceai sub tăcere un astfel de aspect, de teama organelor represive ale statului. Azi, când aproape 90% din populația României își declară apartenența religioasă la ortodoxism, Biserica este atacată mai mult decât oricând, serviciul religios este privit aproape ca un serviciu comercial care, în percepția celor mai mulți ar trebui să funcționeze conform regulii "eu plătesc și tu trebuie să prestezi". Pentru cineva care chiar este adeptul valorilor dogmatice creștine, apar ca find cel puțin deplasate pretențiile unor așa zis creștini, cum ar fi: să i se facă rânduiala creștinească a înmormântării chiar dacă se optează pentru incinerare ori dacă a fost sinucigaș, să nu se boteze prin scufundare în cristelniță, să se accepte și nași de altă religie decât cea ortodoxă sau, ultima ciudățenie pe care am auzit-o, mama băiețelului ucis de câini, dincolo de tragismul profund al situației, solicită Bisericii să-i recunoască moartea martirică a copilului. Și câte și mai câte altele asemenea.

La un procent de 90% ortodocși dintr-o populație de 20 de milioane, cât are România, bisericile ar trebui să fie arhipline duminica. Ori asta nu se întâmplă. La noi, orice sărbătoare creștină se transformă în motiv de petrecere și beție, onomastica este motiv de distracție indiferent dacă este o zi de sărbătoare aniversară sau comemorativă, crucea purtată de creștinul practicant la gâtul său, a devenit o bijuterie afișată de multe ori ostentativ și reprezintă doar un pretext pentru a mai pune o podoabă pe trup, iconițele sunt mai mult pe post de amulete destinate să poarte noroc, să ferească mașina de ghinion, să ajute la ghicirea numerelor la loto și altor asemenea situații. Preotul este cel care se roagă pentru noi, nemaifiind cazul, în concluzie, să ne mai ostenim și noi cu rugăciunea. Acatistele sunt mijloace de îndeplinire de către Dumnezeu a celor mai fanteziste dorințe ale fiecăruia, eficiente în raport direct cu suma plătită la depunerea lor. Preoții sunt permanent denigrați și catalogați drept hoți. Slujbele religioase sunt doar niște ritualuri învechite și plictisitoare iar canoanele au devenit un fel de pretenții absurde ale preoților în raport cu enoriașii, nereformate și neadaptate timpurilor actuale. Și totuși ne declaram creștini ortodocși.

Cei mai mulți dintre noi habar nu avem ce e aia dogmă creștină, habar nu avem cât de actuale și transtemporale sunt canoanele, nu cunoaștem nimic din semnificația ritualurilor religioase, nu știm absolut nimic despre învățăturile sfinților părinți și moștenirea spirituală extraordinară pe care aceștia ne-au lasat-o, nu vedem în biserici nimic mai mult decât imaginea unei pretinse (în mod absurd) opulențe, nu înțelegem absolut deloc rolul și menirea preotului, proptindu-ne doar în latura exclusiv umană a prezenței sale, nu pătrundem profunzimea Sfintelor Taine, dar ne pretindem creștini ortodocși. De ce? Ce ne mai determină, în acest context al ignoranței cvasitotale, să ne mai declarăm această apartenență,să apelăm la serviciile religioase în care oricum nu credem și le luăm în derâdere, batjocorindu-i pe preoți? Promotorii neocreștinismului ne așteaptă la tot pasul cu pachete de servicii frumos ambalate, adaptate gradului nostru de comoditate și înclinației noastre către superficialitate. Sunt toleranți, adaptabili și abia așteaptă să ne jecmănească de bani. Unii dintre noi, mai dezinvolți, fac pasul către această alternativă. Iar alții, extrem de puțini, au tăria de a se declara atei și resping orice ritualism religios și concept dogmatic. Pe toți aceștia îi admir pentru onestitatea lor. Noi, cei mai mulți dintre ceilalți, creștinii doar cu numele, suntem demni de compătimire pentru că nici măcar nu ne conștientizăm halul de ignoranță în care suntem, halul de ipocrizie pe care îl manifestăm când ne declarăm creștini ortodocși. Ne place doar să ne credem adepți ai acestei dogme ori așa ne-am obișnuit. Pentru noi, aceștia, apartenența religioasă nu reprezintă nimic mai mult decât un simplu element de identitate.

Și ce-am rezolvat cu asta? Absolut nimic. A fost doar un moment de sinceritate cu mine însumi și al înțelegerii, atât cât sunt eu în stare, a situației jalnice în care ne/mă aflăm/aflu. Un moment în care mi-am dat seama că, oricât de multă dogmatică citesc și oricât de mult mă pretind și eu credincios, nu sunt cu nimic mai diferit decât cel care, de exemplu, stă și suge dintr-o bere și o țigară în noaptea de Înviere, sprijinit de zidul bisericii, rostind printre două râgâituri "Adevărat a-nviat!"